Zăcământul de sare a fost exploatat încă din timpul romanilor, iar continua exploatare a dus la formarea unor mari caverne subterane. Prin prăbușirea acestora, au luat naștere lacuri precum Horea, Closca, Crisan, Lacul fără fund, Avram Iancu, Ocnita, Sf. Ion, Brâncoveanu, Sf. Ignat și Austel.

În epoca romană, modul de exploatare a sarii avea un caracter sezonier, implicând asigurarea nevoilor generale ale statului pe durata unui întreg an calendaristic. Prin sarea sa, Dacia era cel puțin la fel de importantă pentru Imperiul Roman ca și pentru resursele sale de aur.

Romanii lucrau doar la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea putea fi extrasă ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat. După aceasta, o părăseau și începeau o altă exploatare.

În anul 1896, la Ocna Sibiului, era deschisă o singură ocna de sare, deservită de un crivac de suprafață, acționat de 8 cai. Ultima mină de sare de la Ocna Sibiului, Ocna Sf. Ignat, a fost închisă în anul 1931.